AVERTISMENT: Intamplarile descrise mai jos sunt reale, asa ca a trebuit sa schimb numele proprii si, eventual, unele locatii.
NOTA: Ii multumesc si pe aceasta cale lui Dr_Vlad, care a avut amabilitatea de a citi acest text inainte de a fi publicat.
Intotdeauna parintii mi-au spus sa ma feresc de femeile stricate...
Am saptesprezece ani si ma intorc de la scoala, imbracat in uniforma -- haina si pantaloni bleumarin inchis, camasa alba si cravata, cu o servieta in mana...
Dupa cum arat si faptul ca uniforma nu este facuta din materialul clasic de uniforma, ci dintr-o stofa de calitate superioara, plus servieta, Samsonite, scumpa si greu de procurat, este greu ca cineva care nu ma cunoaste sa creada ca sunt elev de liceu...
Pur si simplu habar n-am ce ma apuca, insa, deodata, simt o pofta grozava de castraveciori murati.
Cum piata este, intr-un fel, aproape de drumul meu spre casa, mi-e chiar usor sa fac o volta...
Sincer, ma mir si eu de mine, intrucat, daca m-ar fi rugat parintii sa fac asa ceva, cu siguranta ca i-as fi refuzat, invocand cine stie ce motive...
De asemenea, fiind tip, este imposibil sa fiu gravid, asa ca, zau, habar n-am de unde pofta asta nebuna de castraveciori...
Abia astept sa-i mananc impreuna cu cinci oua ochiuri...
In plus, daca ma vede, iar va trebui sa infrunt ingrijorarile maica-mi, pe care o apuca intotdeauna disperarea cand vede ca-mi pregatesc mai mult de trei oua:
- Zau, copile! De ce nu vrei tu sa fii intelegator si sa asculti de ce spun doctorii?!?
- Dar, mami, n-o sa mai mananc nici un ou pana saptamana viitoare! Pe cuvant!
- Pai da! Ca asa esti tu! Incapatanat si dusman al propriului tau organism!...
De fiecare data cand trebuie sa purtam o astfel de conversatie, ii amintesc de doctorul care obisnuia sa manance cate douazeci de oua la o masa si care a murit la peste optzeci de ani!...
Normal ca este in defensiva, intrucat tocmai ea este cea care, cu multi ani in urma, mi-a povestit chestia asta...
Singurul ei argument este, de fiecare data:
- Omul ala a fost o exceptie!...
Oricum, de regula, conversatia se incheie cu maica-mea grabindu-se la dulapul de medicamente si aducandu-mi doua pastile de Esentiale, lasandu-mi-le langa farfurie:
- Ai grija sa iei astea!...
Revenind la piata.
Ma indrept spre zona unde stiu, de la ai mei, ca sunt producatorii, taranii adevarati, nu precupetii care cumpara marfa proasta si o vand scump...
De fapt, chiar si neinformat fiind, iti poti da seama, dupa faptul ca precupetii doar te lasa sa te uiti, pe cand taranii adevarati iti ofera sa gusti.
Sa mergi in piata la costum si cravata, plus o servieta haioasa in mana, nu este cea mai inteligenta actiune...
Toti se uita la tine ca vulturii si te tot imbie sa le cumperi marfa, iar cand te vad ca te indrepti spre zona adevaratilor producatori, incep sa comenteze ca esti zgarcit, ca nu stii ce e bun, ca taranii nici macar nu-si spala marfa cand o aduc la piata si tot felul de alte amabilitati pe care nu ma obosesc sa le mai tin minte...
In timp ce, cu stoicism, trec prin ploaia de comentarii, vad doua gagicute chicotind, razand chiar tare, soptindu-si una alteia cine stie ce, in timp ce imi arunca priviri directe si insistente...
Dupa uniformele pe care le poarta, mi-e clar ca suntem, probabil, de aceeasi varsta, cu deosebirea ca la ele se vede clar, intrucat poarta uniforme de liceu...
Una dintre ele se uita mai insistent -- provocator chiar...
La naiba! Le arunc si eu, ca sa ma aflu in treaba, un zambet, apoi imi continui cautarea castraveciorilor.
Cand ii gasesc pe cei de dimensiuni potrivite -- nu mai mult de zece centimetri lungime si de trei centimetri in diametru, dupa cum am invatat de la ai mei, intreb de pret.
Omul, un batran, imi ofera sa gust, scotand din butoi un castravecior in varful unei furculite.
Il prind cu mana si-l bag pe tot in gura, fiind atent sa nu-mi dea zeama pe dinafara...
Nu este un gest prea elegant din partea mea, insa, sincer, nu-mi pasa! Placerea este muuuuult prea mare!
Probabil ca par caraghios, astfel incat curvele incep iarasi sa rada...
Ma opresc din mestecat, ma rasucesc catre ele si ma fac ca ma reped, pentru ca imediat sa ma intorc la nenea cu castravetii...
Zambesc, cu gura inca plina si dau din cap aprobator...
- Cat sa fie? Un kil?
Sincer, ma gandisem sa cumpar doar o jumatate de kilogram, insa, uitandu-ma la mainile deformate de munca ale batranului, mi se face mila si confirm cantitatea.
Batranul imi cantareste marfa, imi spune pretul -- ii dau o bancnota, la care-mi da restul -- cateva bancnote mai mici si ceva maruntis.
Iau bancnotele si-i las maruntul...
Omul se uita spre cele doua parasute, apoi la mine si-mi zice:
- Sa nu va suparati, domnu', dar sunteti foarte tanar! Nu le dati atentie! Desi poarta uniforme de scoala, sa stiti ca sunt niste stricate! Stiu sigur!...
Nu sunt deloc surprins, asa ca ma uit la batran si-i fac cu ochiul, apoi ii multumesc, atat pentru marfa, cat si pentru sfat...
Se pare ca in timp ce asteptam sa mi se cantareasca marfa, cele doua ventuze si-au terminat de facut cumparaturile si s-au carabanit. Cu atat mai bine!
Ma indrept spre casa si, spre surprinderea mea, constat ca cele doua pupeze sunt la vreo treizeci de metri in fata mea...
Incetinesc pasul, hotarat fiind sa pastrez o distanta cat mai mare...
Din pacate, s-au prins si fufele ca sunt in spatele lor, asa ca-mi tot arunca ocheade, pe care eu incerc sa le ignor...
Ce dadeau ele, pana acum, din cur, dar acum sa te tii! Boarfe! Ce mai!
Continui sa merg, incet -- pana la coada, curve, necurve, sunt doua pustoaice, aratand bine, chiar si in uniformele de liceu, iar eu n-am de gand sa incep sa trag suturi gagicilor.
Da-le naibii! Scap eu de ocheadele lor!...
La primul colt de strada, eu trebuie sa fac dreapta, insa, spre necazul meu si ele dau coltul in aceeasi directie...
Continui sa merg, pana ajung la colt, unde... surpriza!
Fetele sunt cu mult mai aproape decat ma asteptam, stationate, de vorba cu... Jean!
Jean este, intr-un fel, vecin cu mine, cu un an mai mic, vesnic fericit sa ma intalneasca si sa schimbam cateva vorbe...
Ce pot face? Continui sa merg pe drumul meu, insa... nu scap!
Jean sare, fericit, se repede sa dea mana cu mine, ceea ce, din pacate, nu se poate, intrucat intr-o mana am servieta, iar in cealalta, punga cu castraveciori...
Batranul, dupa ce mi-a cantarit marfa, mi-a turnat in punga si niste saramura, ca sa se pastreze castraveciorii...
Trebuie, deci, sa fiu foarte atent, sa nu-mi patez pantalonii...
Fetele sunt... Mirabela si Andrada, colege de clasa cu Jean, deci, cu un an mai mici ca mine...
E frumos si distractiv sa le vezi fetele cand afla ca si eu sunt elev, doar cu un an mai mare ca ele!...
Stau acolo, pe marginea trotuarului, cu gurile cascate, ca niste gaste!...
Este randul meu sa jubilez...
Le zambesc amabil la toti si ma scuz ca trebuie sa ma grabesc sa ajung cu castravetii acasa...
Intru in casa si, in bucatarie, normal, dau peste maica-mea -- are femeia asta un talent sa ma prinda, ce nu s-a pomenit!...
O sarut pe obraji, apoi ii spun sa nu mai zambeasca -- o sa-i treaca rapid...
- Stii, mama, problema celor cinci oua, in loc de trei...
De data asta refuza sa se inflameze -- pur si simplu imi aduce pastilele de esentiale...
De asemenea, il cheama pe taica-miu, care, vazand castraveciorii, "gusta" si el vreun sfert de kil...
Ma felicit ca am cumparat un kilogram, nu numai jumatate, cum imi propusesem initial...
